Despre starile sufletesti ale Ramonei stiam din gesturile ei. Daca tacea avea o problema, daca scria era si mai grav, isi descarca sufletul, isi amintea totul de-a fir a par si era trista. Nu prea fusese norocoasa in viata. Primul sot plecase cu alta femeie, o prietena de-a ei, fugise, pur si simplu, iar altul, cu care sa se marite, nu gasise. Daca i-ar fi spus l-ar fi iertat, l-ar fi inteles, nu s-ar mai fi tavalit si cu altii, ca sa se razbune (il iubise si-l respectase cit timp fusesera impreuna), dupa aceea nu mai putuse.
El ii mai scria uneori, dorea sa-l ierte, sa-i raspunda la telefon, sa-i explice momentul de ratacire, dar era prea tirziu, Ramona descoperise alta viata, se apucase de baut, se amagise, cind cu unul, cind cu altul, intrase pe un drum alunecos, incapabila sa-si mai faca sperante ( jocul intimplarii o cucerise!). Isi recunoscuse deschis esecul, ii marturisise si lui deja, dar nu-i putuse accepta milogeala si reprosul, dupa tot ce-i facuse. In unele seri triste ( cum este si aceasta ), o rascoleau amintirile, retraia totul, si clipele frumoase, si pe cele urite, dar nu varsa nicio lacrima. Se simta obosita, speriata de trecerea anotimpurilor, de aparitia primurilor riduri, simtea viata scurgindu-i-se printre degete, fara sa iubeasca pe nimeni, traind in acelasi pustiu, tinjind dupa o imbratisare, dupa un “te iubesc”, pe care il auzise de atitea ori, ( lipsit de vlaga, de continut ), dezorientata, nesmaistiind incotro sa apuce.
Ma preiveste cu disperare, stie ca n-o pot ajuta, asa cum n-o poate ajuta nimeni, s-au adunat prea multe, s-a incurcat in propriile ite, nu mai avea solutii, aproape uitase cine era si ce dorea, cind totul i se parea cenusiu, insuportabil, cind nici Soarele nu mai rasarise si cind se anunta o toamna la fel de trista ca si sufletul ei.
No comments:
Post a Comment