Tata m-a facut sa-l iubesc pe Eminescu

Atat in scoala generala cat si, mult mai des, in liceu - de clasa a 12-a nici nu mai e nevoie sa zic, banuiesc - toti colegii si prietenii mei au avut ceva cu Eminescu. Nu stiu dc-o fi din cauza complexitatii operelor lui pe care noi trebuia sa le invatam, a comentariilor stupide sau pur si simplu a faptului ca este cel mai cunoscut poet autohton, insa toti au avut ceva cu el. Ei bine, si eu eram pe punctul de a dezvolta un oarecare sentiment de repulsie atunci cand am avut de invatat o groaza de poezii de-ale lui i clasele I-IV, insa atunci tata m-a..salvat, pot spune.

Intr-o zi, in acea vreme, tata a intrat in camera mea, a scos din biblioteca o carte si mi-a intins-o. “Uite, citeste poezia Luceafarul.” M-am uitat la el cu ochi mari, dar i-am multumit inca din acel moment si am pus mana pe carte. Am citit Luceafarul cap coada si mi s-a parut o capodopera desi nu intelegeam mare lucru din versuri, si din poveste intelegeam mult mai putine decat credeam eu ca pricep la momentul respectiv. Totusi, cumva, am simtit ca este o capodopera si ca acel om merita tot respectul meu si al tuturor.

Apoi am inceput sa ma documentez asupra lui: sa citesc si alte poezii, biografii si alte informatii. Cu cat aflam mai multe, cu atat mi se parea mai fascinant. Chiar si in prezent, fiind absolventa de liceu de ceva vreme, inca ma uit cu placere la un documentar despre viata lui. Poate acest lucru se leaga si de o amintire extrem de pretioasa din copilarie: inainte sa adorm, tata mereu imi recita incet “Somnoroase pasarele/ Pe la cuiburi se aduna/ Se ascund in ramurele/...noapte buna.”