Din puţurile melancoliei….

Ca un copil care nu ştie încă ce-i încape pe mâini , scormonesc pământul ăsta vechi de când lumea şi încă cuget a căuta sensul unei existenţe încă din faşă predestinată. Azi este prima zi de toamnă pe anul ăsta şi totuşi toamna încă nu şi-a făcut mutarea aşa cum se cuvine. Eu în fiecare toamnă caut sensul şi de fiecare dată îl resimt cel mai puternic curgându-mi prin vene , de fiecare dată îl descopăr tot mai aproape de mine şi astfel mă pot întoarce într-un colţ , o frântură ruptă din acel concept căruia toată viaţa căutam să-i dăm suflare : acasă.. Sau, mă rog, eu caut încă să-i dau suflare.



Lumea mea nu este una uşor de condus, picioarele mele nu fac niciodată un pas simplu , iar consecinţele nu se lipsesc aici. Este o continuă ghicitoare unde uneori simţurile îţi înşală aşteptările , este o continuă revelare a unui adevăr cu măşti nenumite , este o căutare făr’ de sfârşit .. şi eu încă sunt aici. Ca un copil ,uimindu-mi existenţa , palpând cu degetele suflarea vie a aerului şi pulsul sălbatic al pământului pe care calc. Încă aici , primind toamna cu braţele deschise , amintindu-mi magia de odinioară , ascultând  cântul de dor al ruinelor ..

Nu ştiu despre ce se vrea a fi postul ăsta , nici nu-mi prea pasă,ca să vă fiu sinceră. Cred că sunt doar un om trist la ora asta. Şi-mi lipsesc multe. Şi tânjesc după unele lucruri.. Şi astept ca unele lucruri să se întoarcă unde m-au lăsat. Sau poate e doar o tristeţe indusă , o nevoie simplă de rătăcire , o rătăcire în paşi ascunşi..