Un mic adevăr gol-goluţ

Ieri seară într-o discuţie la telefon cu Ana, subliniam mai mult sau mai puţin ideea ipocriziei vizavi de noi înşine, faptul că ceea ce ne spunem şi impunem nouă , uneori nu este deloc adevărat şi nu coincide cu ceea ce credem şi simţim de fapt, faptul că ascundem nişte adevăruri primordiale faţă de ceilalţi şi chiar de noi înşine şi le mascăm sub un fel de paravan al modestiei din dorinţa de a părea nobili, apreciaţi , dar de fapt noi suntem decât nişte vanitoşi , aroganţi şi trăim mai mereu cu principiul măreţiei de sine, în dinţi. Sau, mă rog, cine se simte, ştie despre ce vorbesc. Şi pusesem în temă critica.



Şi am reuşit să-mi recunosc măcar mie însămi că în puţul gândirii mele nu există critică distructivă sau constructivă, există critică şi atât. Şi că mie, una, nu-mi place critica deloc. Nu ştiu despre voi, dar ştiu despre mine că sunt atât de arogantă şi mândră în sinea mea încât nu pot accepta critica şi nu o pot vedea în culori diferite şi că niciodată nu-mi va prinde bine venind din partea celorlalţi. Că mi se spune în faţă că ceea ce fac e de căcat sau nu , fie cu cele mai bune intenţii , nu şi nu, deep down inside nu sunt deloc fericită şi recunoscătoare pentru lecţia pe care celălalt s-a simţit în mai măsură decât mine să mi-o dea. Ăsta e un mic adevăr gol-goluţ, sunt o ipocrită atunci când admit că vai, accept critica atât timp cât e una constructivă , pe când eu nu accept niciun tip de critică în sine şi indiferent de situaţie, mereu consider că eu sunt în măsură să-mi dau singură peste bot sau nu, eu mă pot judeca şi mă pot trage de urechiuşe singurică. Şi de ce , oare, mint până şi pe mine însămi de contrariu ? Păi, e simplu: a încolţit în mentalităţile noastre , de ceva timp , ideea preconcepută cum că dacă admiţi cu umilinţă că eşti adeptul criticii constructive ,dintr-o dată este văzut într-o lumină mai nobilă. *Bullshit*

Nu neg faptul că pot exista şi oameni care primesc cu braţele deschise criticile ca atre şi sunt suficient de inteligenţi / înţelepţi cât să profite de lumina pozitivă a acestora, dar , serios acum, eu nu sunt unul dintre aceştia. Că sunt inferioară, superioară, bătută-n cap sau nu , demnă de vreo calitate nobilă sau nu, asta numai eu constat , decid şi aleg. Eu , una, niciodată nu am învăţat din criticile celorlalţi, ci din propriile mele greşeli. Nu alţii mi-au dat mie lecţii de viaţă, sfaturi sau alte minunăţii de genul, ci eu însămi prin propriile mele gânduri, alegeri, fapte şi consecinţe ale acestora.  Phew, m-am descărcat şi aici ! :) )) Aşa că să nu mai mă cac pe mine cu punerea în discuţie a unei verităţi de critică , nu există critică de o culoare şi o alta de altă culoare, în ochii mei există critică şi atât, poate că sunt o limitată sau poate că sunt o încăpăţânată , cine mă poate judeca , cine altcineva decât numai şi numai eu însămi.

Voi cum priviţi critica la adresa voastră ? Cât de mult vă convine cu adevărat şi cât o acceptaţi sincer în sinea voastră ?Pun pariu că mulţi vă veţi găsi să mă contraziceţi. :)